Vremea continua să fie la fel de frumoasă, însorită și caldă ca în toiul verii. Aceeași echipă de profesioniști și amatori am urcat pe Muntele Mare, la Groși. A rămas la locul de cazare în Bistra verișoara Mărioara, lămurită de Gheorghe Petrov să se odihnească o zi, pentru a putea să facă față mai bine efortului de a mai urca și a sta pe munte ziua care urma.

În ziua precedentă, cum spuneam, locul identificat al gropii comune a fost doar marcat. Cu țăruși bătuți în pământ, în colțurile presupuse a fi ale gropii comune, legate între ele cu o sfoară. Mica groapă din care au fost scoase primele rămășite pământești ale unuia dintre cei cinci partizani căutați a fost acoperită cu o mică folie din material plastic, de culoare albastră. Aveam temeri că pe timpul nopții se poate întâmpla ceva neprevăzut în acest loc, el rămânând nepăzit, după știința mea.

La urcarea pe munte în această frumoasă zi, ca și în ziua precedentă, aproximativ pe la mijlocul drumului de parcurs ne-am oprit pentru a ne alimenta cu apă de la un izvor de munte, de la margine de drum. Susurul izvorului, în liniștea pădurilor de brazi care ne înconjurau și frumusețea mirifică a peisajului îndemnau la aduceri aminte și la visare. Oare partizanii au luat și ei apă de la acest izvor, au privit peisajul visând la binele patriei lor, conștienți de sacrificiul suprem pe care și l-au asumat? Nu vom putea ști cu adevărat niciodată cât de măcinate le erau sufletele de grijile purtate celor lăsați acasă, expuși fără nicio apărare acțiunilor criminalității securisto- comuniste organizate.

Izvorul cu apă bună de băut se află în apropierea fermei lui Goia Emil, situată la marginea drumului, în incinta căreia, la bună vedere pentru trecători, a ridicat pe propria cheltuială o cruce din marmură albă, în memoria partizanilor și a simpatizanților acestora, care și-au jertfit viețile pentru binele patriei. Emil, soția sa și cei trei copii ai lor ne-au întâmpinat alaiul cu bunăvoința caracteristică locuitorilor Munților Apuseni.

Păzit sau nepăzit, am găsit intact locul părăsit cu o seară înainte. Din această groapă comună nu mai emanau mirosuri care să atragă animalele sălbatice ale pădurii, prea mulți ani au trecut din 4 martie 1949 până azi, acum făcându-se simțit doar mirosul de pământ reavăn, răscolit în măruntaiele lui și nivelat cu o zi înainte, amestecat cu mirosul coniferelor răcorite de rouă în întunericul nopții abia trecute și scăldate de razele solare călduroase ale dimineții.

Acum, știut fiind fără nicio îndoială locul gropii comune, mai mulți bistreni, mai multe posturi de radio și televiziune, mai mulți ziariști, de pe plan local sau din București, prin reporterii lor se aflau în acest loc și asistau la deshumare; filmau, fotografiau, luau interviuri. A început lucrul, mai întâi cu hârlețele și lopețile, mânuite, sub supravegherea și indicațiile lui Gheorghe Petrov, de Alin Stânea, Liviu Mihai Decean și Petru Stânea, care săpau și aruncau pământul în afara perimetrului marcat, săpăturile fiind făcute cu grijă din marginea contururilor gropii spre interiorul ei. Nu mai mult, însă, de circa 40 centimetri spre interior, de jur-împrejurul acesteia.

Colțul din stânga jos al gropii comune se contura a fi  chiar locul din care s-au scos cu o zi înainte primele oseminte pământești ale unuia dintre cei cinci partizani. Exactitatea cu care Gheorghe Petrov a marcat conturul acestei gropi, care m-a surprins și m-a lăsat contrariat, avea să se vadă foarte clar, pe măsură ce se scotea tot mai mult pământ din groapa care se adâncea puțin-câte-puțin și lăsa să se vadă scheletele umane, ca o grămadă macabră de oase suprapuse unele peste altele.

Prin hărnicia și devotamentul lui Paul Scrobotă, secondat neîntrerupt ore în șir de Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Național al Unirii din Alba-Iulia, ajutați de Horațiu Groza și de voluntarii pe care i-am numit, cu mistrii de forme diferite, șpacluri, mături și fărașe de mai mari sau mai mici dimensiuni au îndepărtat pământul, pe care-l fărâmițau cu mare grijă, pentru a nu deteriora osemintele rămase și conservate în pământ, făcând să apară conturul lor tot mai clar ca o imagine îngrozitoare a unor crime monstruoase, confundabile cu însăși imaginea comunismului și a copilului bastard al acestuia - securitatea.

O întreagă zi de lucru, cu participarea efectivă a unui număr de șapte oameni, a fost necesară pentru dezvelirea de pământul care acoperea, la mică adâncime, ceea ce a mai rămas din trupurile celor cinci luptători anticomuniști, aruncate în această groapă comună, după ce au fost uciși cu sălbăticie în urmă cu 66 de ani.

Dezgroparea nu a fost terminată în această zi. Scheletele eroilor martiri erau parțial la vedere, încât s-a putut identifica un număr de cinci, cu destulă dificultate, din cauză că două cranii erau suprapuse, ambele cu fața în jos, cel dedesubt fiind îngropat în pământ la nivelul cel mai de jos față de întreg conținutul gropii comune. Dezvelirea de pământ a acestui craniu a fost suficient de dificilă, fiind momente în care arheologii aveau îndoieli serioase cu privire la numărul scheletelor, datorită dificultăților întâmpinate cu identificarea celui de-al cincilea. Au rămas toate cinci suprapuse amestecat, nedesprinse de pe fundul gropii comune până a doua zi, în așteptarea procurorului militar de caz, Viorel Siserman, de la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, care era așteptat să vină la lucru gata făcut, fiind ținut telefonic la curent cu evoluția exhumării de către Gheorghe Petrov.

Temerea că în timpul nopții conținutul gropii comune ar putea fi profanat, dacă nu este păzit locul, era acum mai mare. Cel puțin așa am simțit eu. ICCMER-iștii nu aveau nicio temere. Au acoperit groapa cu o prelată impermeabilă, insuficient de mare ca suprafață pentru a o acoperi în întregime, ceea ce permitea, în caz că noaptea ploua, ca apa să se scurgă natural în groapă. Așadar, nu a fost înlăturat nici marele risc de a fi putut fi găsite a doua zi, plutind deasupra apei de ploaie, osemintele pământești găsite în groapa comună sau, dacă ploaia ar fi fost torențială, șuvoaiele de apă să le fi scos din groapă și să le fi împrăștiat pe munte în jos, cu prelată cu tot.

Povestindu-i verișoarei Mărioara cum a trecut și cum s-a încheiat ziua aceasta pe munte, în care ea, lămurită de Petrov, a rămas în Bistra la pensiune să se odihnească, acesteia nu i-a fost deloc indiferent ce a auzit; îngrijorarea pe care i-am provocat-o și cu fotografiile făcute în timpul exhumării, pe care le-a putut vedea în microecranul aparatului fotografic, a făcut ca noaptea ce a urmat să nu-i fie prea ușoară. Mi-a părut rău că nu am fost mai temperat cu descrierea celor întâmplate și că nu i-am insuflat Mărioarei mai multă încredere  că, în acea noapte, nu se poate întâmpla nimic rău cu groapa comună, în care se găseau și osemintele rămase pe pământ din trupul fratelui său.